Biochimistul Ernest T. Krebs Jr. a presupus că boala canceroasă ar fi putea fi preîntâmpinată de consumul de nitrilozide, precum amigdalina. Se pare că grupurile de persoane sau populațiile care au avut o dietă bogată în nitrilozidă (cum ar fi amigdalina, numită impropriu și vitamina B17), sau care au consumat voluntar alimente cu un conținut ridicat de nitrilozide, au cunoscut o incidență mai redusă a cazurilor de cancer.

Odată cu schimbarea obiceiurilor alimentare (în SUA de exemplu), multe alimente bogate în nitrilozide nu mai sunt consumate (meiul a fost înlocuit cu grâul) și, pe de altă parte, alimente care nu conțin nitrilozide au devenit preferate, aici amintind multe produse alimentare ambalate. Hrana ce prezintă cea mai mare cantitate de amigdalină este miezul sâmburilor de caise. Se spune (deși este o afirmație neverificată) ca fructele de felul caiselor sunt apeciate de populația Hunza, care consumă cantități importante din miezul sâmburilor de caise, și beneficiaza astfel de vitalitate, sănătate și longevitate. Acești oameni nu dezvoltă niciodată cancer până nu pleacă din ținuturile lor și nu încep să consume hrana omului modern. Totodată, amigdalina poate fi obținută din migdale, macadamia, hrișcă și mei.

Sunt mai bine de 1200 de plante care conțin nitrilozide, în cea mai mare parte în semințe. Sămânța este responsabilă pentru furnizarea substanțelor nutritive necesare apariției întregii plante sau a copacului, deci nu e de mirare că semințele sunt o sursă concentrată de hrană plină de vitamine care încurajează creșterea. Miezul sâmburelui de caisă are conținutul cel mai ridicat de amigdalină dintre toate plantele și carapacea exterioară dură a sâmburelui protejează partea centrală a miezului de deshidratare. Atunci când sâmburele este spart, vedem miezul mai moale din interior, care conține amigdalină, ce are un gust amărui. Totodată însă, acest miez conține și beta-glucozidază, care este responsabilă, atunci când amigdalina și beta-glucozidaza ajung în contact cu apa, de descompunerea gradată a amigdalinei.

Alte alimente care aduc în organism amigdalina sunt sorgul, porumbul, ierburile, semințele de in, meiul și migdalele amare. Trestia de zahăr a înlocuit în mare parte sorgul, și grâul a înlocuit meiul în obiceiurile alimentare nord-americane.

Cum acționează amigdalina?

Cu ceva mai bine de 100 de ani în urmă, strălucitul biolog dr. James Beard din Scoția a emis ipoteza că enzimele pancreatice joacă un rol important în prevenirea cancerului. Cercetarea atentă la microscop a lamelelor cu țesut l-a condus la descoperirea faptului că celulele stem, care au capacitatea de a deveni celule constituente ale oricărui țesut din corp, erau identice cu celulele trofoblaste care invadează uterul în stadiul inițial al sarcinii. Oriunde are loc o deteriorare a țesuturilor corpului datorită substanțelor chimice, infecțiilor, stresului sau loviturilor, apare o eliberare imediată de estrogen în zona lezată. Acest estrogen susține și promoveaza creșterea rapidă a celulelor în vederea grăbirii însănătoșirii zonei afectate.

Aceasta invadare a uterului în vedera formării placentei și a cordonului ombilical este inițiată de contactul dintre estrogen și celulele stem. Grație acestui contact, celulele stem sunt transformate în celule trofoblaste. Aparența și comportamentul celulelor trofoblaste care invadează uterul nu pot fi deosebite de aparența celulelor canceroase care invadeaza țesuturile. Atunci când pancreasul secretă tripsina, la 8 săptămâni după ce femeia a rămas însărcinată, tot țesutul constituit din trofoblaste dispare în scurt timp.

Celulele albe ale sângelui sunt responsabile pentru distrugerea organismelor ce provoacă infecții, precum și a celulelor tumorale. Înainte de secreția tripsinei la nivelul intestinului subțire la 8 luni, celulele albe sunt împiedicate să atace țesutul format din trofoblaste, acestea din urmă având un strat protector care le înconjoară. Atunci când apare tripsina la nivelul intestinului subțire la 8 săptămâni de sarcină, prin ductul pancreatic, substanța care acoperă trofoblastele este dizolvată de tripsină, și astfel trofoblastele sunt imediat îndepărtate de către celulele albe. Astfel, într-o perioadă scurtă de timp tot țesutul constituit din trofoblaste dispare din uter, aceasta petrecându-se datorită apariției tripsinei în sânge. Cancerul la nivelul duodenului este destul de rar, aceasta evidențiind probabil efectul protector al tripsinei prezentă la nivelul secrețiilor din duoden. Astfel, doze ridicate de enzime au permis recuperarea pacienților cu cancer pancreatic și cu alte probleme maligne.

Atunci când tripsina începe să fie absorbită în sânge ea trece prin corp. Din acest moment, tripsina poate curăța corpul de celulele anormale și de celulele stem deteriorate. Celula stem (trofoblasta) produce gonadotropina corionică care apare prezentă în urină. Un fapt de importanță considerabilă pentru teoria lui Beard despre carcinogeneză este că cel puțin 80% dintre pacienții cu cancer prezintă gonadotropină corionică la nivelul urinei, această substanță provenind din creșterea rapidă a țesutului trofoblast (celule stem maligne). Deteriorările la nivelul pancreasului, datorate înaintării în vârstă, expunerii la intoxicația cu metale grele (mercur, cadmiu, arsenic, uraniu, fier, plumb etc.), lipsei de acizi grași omega 3, consumului excesiv de zahăr, alcoolismului, diabetului, deficienței coenzimei Q 10, și acidozei cu hipoxie la nivelul țesuturilor datorită aterosclerozei, toate acestea pot contribui la insuficiența pancreatică relativă, cu secreție scazută de enzime, fapt care permite celulelor stem (trofoblaste) să prolifereze într-un mod anormal, crescând astfel riscul de cancer.

Cercetările recente ne oferă o perspectivă interesantă asupra celulelor stem care au fost studiate de dr. Beard. Aceste celule stem se pare că au o tendință de a deveni maligne. Celulele stem canceroase au fost identificate în probleme maligne ale sângelui, în tumori cerebrale și în tumori mamare. Dr. Michael Clarke și dr. Mohammed Al-Haji de la Universitatea din Michigan au demonstrat că nu toate celulele tumorale sunt în stare să provoace răspândirea cancerului (conducând la metastaze). În studiile experimentale privitoare la cancer s-a observat că doar un procent de mai puțin de 1% din celulele tumorale au fost capabile să provoace cancer metastatic, aceste celule fiind identificate ca celule stem.

Acum, în ceea ce privește amigdalina, această substanță conține 2 molecule de zahăr, o moleculă de benzaldehidă și un radical cian. La nivelul celulelor normale, ea este relativ stabilă, dar este descompusă la nivelul celulelor canceroase, datorită prezenței beta-glucozidazei, enzimă aflată într-o concentrație mai mare decât în cazul celulelor normale. Atunci când amigdalina este descompusă de către beta-glucozidază, se formează acid cianhidric și benzaldehidă la nivelul celulei canceroase, și această combinație distruge prompt celula bolnavă. Această metodă de eliberare limitată a acestor compuși ne asigură că tratamentul cu laetril este complet sigur.

Totuși, se pare că această enzimă nu este prezentă în cazul tuturor tipurilor de cancere, unele cercetări evidențiind necesitatea activării amigdalinei cu beta-glucozidază pentru efecte optime.

În tratamentul pacienților cu amigdalină, este esențial ca acești pacienți să își suplimenteze dieta cu zinc, vitaminele C, B, E, D, cu enzime pancreatice și cu antioxidanți. Zincul constituie mecanismul de transport pentru nitrilozide. Zincul este esențial pentru reacțiile enzimatice esențiale pentru detoxifierea organismului. Din această cauză, o parte importantă în tratamentul bolnavilor de cancer este înlăturarea metalelor toxice din organism.

Care sunt rezultatele în tratamentul cancerului cu laetril?

Referitor la tratamentul cu amigdalină, au fost publicate mai bine de 25 de studii. Terapeuți recunoscuți, precum dr. Hans Nieper din Hanovra, Germania, si dr. Francisco Contreras din Tijuana, Mexic, au raportat rezultate bune la pacienții cu cancer care folosesc amigdalină.

Șobolanii albi care au luat de 70 de ori mai mult față de echivalentul pentru om al dozei de laetril au rămas sănătoși, dar au prezentat un apetit mai bun, o stare mai bună de sănătate și o creștere în greutate. În cazul acestora, aplicarea terapiei a fost realizată intravenos sau intraperitoneal.

Pacienții bolnavi de cancer care au luat laetril au prezentat o scădere a tensiunii sanguine și dispariția atât a durerii, cât și a stării de anemie. Eliberarea de benzaldehidă, care este cunoscută pentru efectul analgezic, ne oferă o posibilă explicație pentru dispariția durerii. Rapoartele nefavorabile despre amigdalină în tratarea cancerului, apar cel mai adesea folosirii necorespunzătoare a acestei substanțe.

În cazurile avansate de cancer, care prezintă deja metastaze în multe locuri din corp, terapia cu amigdalină permite o recuperare în procent de 15%. Pe de altă parte, tratamentul convențional cu chimioterapie și iradieri eșuează în tratarea acestor cazuri. Pacienții care nu au fost niciodată lezați de chimioterapie și iradiere prezintă rate mai bune de recuperare decât pacienții care au fost supuși chimioterapiei și iradierii. 80% dintre cancerele aflate în faze timpurii sunt vindecate cu amigdalină. Pe de altă parte, tratamentul convențional vindecă doar 15% din cazurile similare de cancer. Pacienții cu cancer, care au răspuns favorabil la amigdalină, nu prezintă reveniri ale bolii atunci când sunt meținuți pe tratamentul cu laetril.

Amigdalina poate fi administrată intravenos, intramuscular și (cu foarte mare prudență) oral. O doză ridicată intravenoasă sau intramusculară este de aproximativ 2-3 gr pe zi sau de mai multe ori pe săptămână. Dacă nu apare niciun semn de îmbunătățire a situației, trebuie administrate doze crescute de amigdalină, intramuscular sau intravenos, asta pentru că unii pacienți au nevoie de doze mai mari pentru recuperare.

Starea de îmbunătățire în cancer poate fi sesizată după ce s-au administrat minim 30-40 gr de amigdalină. Dacă un pacient se recuperează dintr-o boală canceroasă folosind amigdalina, este absolut necesar să fie continuată administrarea unor doze de menținere de amigdalină pentru restul vieții, deoarece recăderea poate apărea atunci când este întreruptă administrarea de amigdalină.

După cum am mai spus, se pare că rezultatele cele mai bune apar la pacienții care nu au făcut chimioterapie sau iradieri, aceste tratamente deteriorând sistemul imunitar. Din această cauză este recomandat să se folosească amigdalina înainte de a apela la chimioterapie sau la iradiere. Se spune că mulți oncologi ar refuza să se trateze astfel ei înșiși și nici nu ar permite tratamentul cu iradieri sau chimioterapie în cazul unor membri ai familiei lor, aceste tratamente fiind periculoase. Nu e mai bine să îți întărești sistemul imunitar și să repari pe o cale naturală, decât să te îmbolnăvești mai rău, apelând la tratamente toxice?