Zeița Vanadis, a frumuseții (în anumite culturi), a inspirat numele acestui mineral, datorită bogăției de culori care sunt manifestate de către compușii acestuia. În mod interesant, vanadiul a fost “descoperit” de două ori, la un interval de circa 30 de ani, fiind confundat prima dată cu cromul.
Originea sa este de natură cosmică (deși, dacă stăm bine și gândim, cam toate pe Pământ își au o astfel de obârșie), el fiind produs în nucleele supernovelor și a gigantelor roșii, la fel ca toate elementele chimice cu mase superioare fierului (deși nu numai), însă utilitățile sale sunt foarte pământești, primele care au fost descoperite fiind în domeniul industrial, în scopul realizării unor aliaje/oțeluri mult mai rezistente.
Totodată vanadiul este esențial și în nutriție, fiind considerat un mineral important, deși se găsește în cantități foarte mici în corpul uman (inclusiv în comparație cu celelalte minerale rare).
În cazul oamenilor, formarea dinților și a oaselor pare să fie puternic influențată de vanadiu, deși mecanismul nu este încă înțeles. În cazul animalelor, adeseori este necesară prezența sa în hrana acestora, deoarece în lipsa lui pot apărea deficiențe de creștere, diverse anomalii ale sistemului osos, sau chiar infertilitate.
În mod normal, în cazul acestui element, deficiențele sunt rar întâlnite. În general, se estimează că necesarul zilnic de vanadiu în alimentație este de circa 10 micrograme zilnic, deși în mod uzual, într-o dietă echilibrată, oamenii consumă în general între 15 și 30 de micrograme.
În prezent este manifestat un interes din ce în ce mai ridicat față de potențialul terapeutic al acestui metal. Anumite cercetări au asociat nivelele scăzute de vanadiu din circuitul sanguin cu creșterea nivelului de colesterol și a zahărului din sânge. Totodată se consideră că acest mineral joacă un rol vital în menținerea echilibrului între sodiul și potasiul din celule. Aceste caracteristici au dus la concluzia că ar putea acționa ca un protector împotriva bolilor de inimă, a cancerului și în special a diabetului.
Ideea că vanadiul ar putea aduce aceste beneficii este de origine recentă, primele studii fiind realizate pe animale în cursul anilor ’80 și cauzând la vremea respectivă un entuzism deosebit, mai ales că rezultatele cercetărilor au arătat că vanadiul poate controla diabetul indus artificial. Aceste rezultate i-au determinat pe o serie de nutriționiști și medici să susțină potențialul terapeutic al vanadiului, ei declarând că doze adecvate de vanadiu ar putea reduce atât nivelul zaharurilor din sânge, cât și pe cel al LDL (colesterolul “rău”), care este asociat cu arteroscleroza.
În plan psihic, s-a constatat că există o corelație între nivelele reduse de vanadiu și stările maniaco-depresive.
Efectele toxice care apar datorită supraîncărcării cu vanadiu (la utilizarea acestuia în mediul industrial) îi afectau pe muncitorii care lucrau în prezența unor cantități mari de pulbere de vanadiu. Nu se cunosc interacțiuni între acesta și alte elemente minerale în corp.
Surse naturale de vanadiu sunt: ovăz, grâu, soia, semințele și uleiul de floarea- soarelui, ulei de măsline, grâu integral, porumb, fasole verde, arahide, morcovi, varză, lăptuci, roșii, mere, prune, alge, ciuperci, usturoi.
În prezent, suplimentele minerale care conțin vanadiu se folosesc împreună cu cele care conțin crom și, eventual, cu cele care conțin magneziu, datorită spectrului larg de acțiune în cazul afecțiunilor cardiovasculare sau al diabetului.
În cazul mineralelor coloidale, dozele utilizate sunt reduse, față de cele utilizate în cazul sărurilor de vanadiu (în special sulfatul de vanadiu), în mod obișnuit prescriindu-se în cantități de până la 2000 de ori doza zilnică. Această metodă pune organismul în fața unui adevărat șoc, care chiar dacă are și efecte pozitive poate produce și probleme colaterale, mai ales de natură renală.
Utilizarea vanadiului în medicamentele homeopatice, dar mai ales în produsele coloidale (care asigură și fizic, nu doar informațional, un necesar de substanțe), are avantajul de a elimina aceste șocuri și efecte secundare, așa cum s-a demonstrat și în cazul altor minerale.
Ca o sinteză, iată care sunt acțiunile esențiale prin care intră vanadiul în corp și efectele pe care le poate cataliza:
– intervine în metabolismul glucidelor și al acizilor grași și diminuează sinteza grăsimilor în ficat (mai ales sinteza colesterolului);
– în doze corespunzătoare, vanadiul favorizează regenerarea țesuturilor pancreatice, care se pot deteriora datorită carenței de crom și vanadiu;
– contribuie la activitatea creierului, la funcția reproducătoare și stimulează creșterea;
– previne apariția cariei dentare (atât dentina, cât și smalțul dinților conțin vanadiu)
– are rol în formarea oaselor și a dinților (alături de calciu, fosfor, fluor, siliciu, stronțiu). Favorizează mineralizarea dinților în particular și a sistemului osos în general.
– acționează la nivelul fibrei musculare, asupra pompei reglatoare de sodiu. Prin acțiunea sa moderatoare asupra contracției musculare cardiace asigură o mai bună relaxare a inimii între două contracții.
– constituie cofactor pentru anumite enzime (adenilcilaza, transaminazele).
Așadar carențele de vanadiu au ca efect:
– apariția cariilor dentare, creșterea colesterolului
– creșterea nivelului trigliceridelor la adulți
– demineralizarea osoasă, încetinirea creșterii părului
– întârzierea procesului de creștere la adulți
– scăderea fertilității.
Supraîncărcarea poate determina stări de depresie psihică, metabolismul vanadiului fiind legat de anumite amine cerebrale. S-a constatat că litiul are un rol important în vindecarea acestor afecțiuni. Totodată, excesul de vanadiu poate determina (ca și deficiența sa) carii dentare. În plus, poate cauza iritații pulmonare, în cazul prezenței sale în cantități foarte mari, în diverse domenii industriale.
Desigur, în cazul suplimentelor minerale de natură coloidală, cantitățile reduse de substanță din acestea fac extrem de dificilă, sau chiar imposibilă, apariția unor supraîncărcări care să permită manifestarea unor asemenea efecte secundare negative.
