Amigdalina este o glicozidă izolată inițial din semințele copacului Prunus dulcis, varianta amara, semințe numite și migdale amare de către Pierre-Jean Robiquet și Antoine Boutron-Charlard în 1830 și studiată ulterior de Liebig și Wöhler în 1830. Mai multe specii din genul Prunus, incluzând Caisul (Prunus armeniaca) și Cireșul amar (Prunus serotina) conțin, de asemenea, amigdalină.
De la începutul anilor ’50, atât amigdalina, cât și o forma modificată, numita laetril, sau vitamina B17, au fost promovate ca fiind utile în tratarea cancerului. Totuși, niciunul dintre acești compuși și nici vreun derivat de-al lor nu sunt vitamine în adevăratul sens al cuvântului, iar la momentul actual există controverse privind eficiența lor. Aceste substanțe sunt periculoase atunci când sunt administrate oral, putând fi letale dacă sunt administrate pe această cale în cantitati ridicate, datorită faptului că anumite enzime (în particular glucozidaza, care este prezentă în intestinul subțire (în funcție de dietă), precum și în variatele tipuri de semințe, comestibile sau necomestibile, inclusiv în samburii de caise, acționează asupra acestor substanțe, rezultând acidul cianhidric. Promovarea laetrilului în tratamentul cancerului a fost descrisă în literatura medicală ca un exemplu de escrocherie, însă unele studii recente arată totuși că amigdalina are efecte antitumorale, antiinflamatoare, și nu numai.
Din detaliile pe care le vom prezenta în continuare, puteți vedea că în realitate, majoritatea celor care comercializează aceste produse, fie nu le cunosc, fie mențin în mod deliberat o anumită confuzie, pentru a asocia amigdalina cu vitamina B17 (laetril), deși amigdalina nu este o vitamină, chiar dacă ea este un compus natural, care poate fi extrem de util, atunci când este utilizat cu atenție.
Aspecte chimice – amigdalina (vezi imaginea alăturată)
Amigdalina este extrasă din migdale amare sau din miezul sâmburilor de caise prin fierbere în etanol (alcool etilic); la evaporarea soluției și adăugarea de eter dietilic, amigdalina precipită sub forma unor mici cristale de culoare albă. Liebig și Wöhler au reușit să descopere trei produși rezultați în urma descompunerii noii substanțe numită amigdalină: zaharuri, benzaldehidă și acid prusic (acid cianhidric). Cercetările ulterioare au arătat faptul că acidul sulfuric descompune amigdalina în D-glucoza, benzaldehidă și acid cianhidric; pe de altă parte, interacțiunea amigdalinei cu acidul clorhidric (de exemplu în stomac) duce la formarea de acid mandelic, D-glucoză și amoniac. Se cunoaște faptul că mai multe enzime glucozide acționează asupra amigdalinei, conducând la descompunerea ei în moduri diferite. Astfel, maltaza produce degradarea parțială, rezultând D-glucoză și mandelic nitril glucozidă, C6H5CH(CN)O·C6H11O5. Emulsina, pe de altă parte, descompune amigdalina în benzaldehidă, acid cianhidric și două molecule de glucoză; această enzimă este prezentă în migdalele amare și, prin urmare această reacție are loc la simpla mestecare a sâmburilor respectivi. O formă “amorfă” de amigdalină se găsește în fructele copacului Prunus laurocerasus. În sfârșit, amigdalin beta-glucozidază și prunasin beta-glucozidază catalizează consecutiv pierderea a două unități de glucoză pentru a se ajunge la mandelonitril care, apoi, se poate descompune pentru a forma acid cianhidric liber și benzaldehidă.
Aspecte chimice – Laetrilul (vezi imaginea alăturată)
Uneori, amigdalina este confundată cu levomandelonitrilul, numit în mod prescurtat laetril. Totuși, amigdalina și laetrilul sunt compuși chimici diferiți. Laetrilul, care a fost patentat în SUA, este o moleculă semisintetică, având în parte structura amigdalinei, în vreme ce “laetrilul” preparat în Mexic, Pakistan, China, India, sau în alte părți este în mod obișnuit amigdalină, produsul natural obținut din miezul zdrobit al sâmburilor de caise, sau neoamigdalină. Amigdalina și neoamigdalina au aceeași structură chimică, diferența între ele fiind aceea de chiralitate, aranjarea spațială a atomilor fiind ușor diferită. Ele rezultă din procese diferite de extracție, extracția în mediu acid producând amigdalina, iar lipsa acidității neoamigdalina.
Amigdalina, are numele IUPAC [(6-O-beta-D-glucopyranosyl-beta-D-glucopyranosyl)oxy](phenyl)acetonitrile, și numărul CAS de referință 29883-15-6. Formula chimică a amigdalinei este C20H27NO11 și greutatea moleculară a laetrilului este 457,43 gr/mol, fiind clasificată ca o glicozidă cianogenică.
Laetrilul are numele IUPAC (2S,3S,4S,5R,6R)-6-[(R)-cyano(phenyl)methoxy]-3,4,5-trihydroxyoxan-2-carboxylic acid, iar numărul CAS de referință 1332-94-1. Formula chimică a laetrilului este C14H15NO7 și greutatea moleculară a laetrilului este 309,2714 gr/mol, laetrilul fiind de asemenea clasificat ca o glicozidă cianogenică.
Dacă veți urmări link-urile de mai sus, care (prin numerele CAS) trimit la referințe avizate pentru aceste substanțe (în fapt, este vorba de instituții americane, care sunt împotriva acestor substanțe, și care tocmai de aceea le cunosc foarte bine), veti vedea în adevărata ei lumină confuzia și interesele unor astfel de promotori mediocri. Din păcate, astfel de ”promotori” fac mai mult rău decât bine, deoarece o minciună prezentată drept adevăr un timp îndelungat, poate sfârși prin a fi luată drept adevăr.
A se înțelege foarte bine: aceasta nu înseamnă ca amigdalina nu este bună (deoarece chiar utilitatea ei vom urmări să o subliniem în articolele din acest site), ci doar că ea este promovată foarte adesea de către oameni care nu au nicio pregătire, fiind interesați doar de aspectul comercial al acestei activități de promovare.
Deși este vândut uneori ca vitamina B17, laetrilul nu este nici el (așa cum nu este amigdalina) o vitamină. Amigdalina/laetrilul a fost considerată drept vitamină de chimistul Ernest T. Krebs, în speranța că dacă este clasificată ca un supliment nutritiv va scapa de legislația federală (FDA) privitoare la vânzarea de medicamente. Prin aceasta, chimistul (a cărui contribuție în această direcție a fost esențială) a putut specula goana după vitamine, specifică publicului din acea epocă, făcând astfel amigdalina (și laetril-ul foarte cunoscute).
Toxicitatea
Metabolizarea amigdalinei conduce la formarea de acid cianhidric, o toxină foarte puternică. Beta-glucozidaza, una dintre enzimele care catalizează eliberarea de acid cianhidric din amigdalină, este prezentă în intestinul subțire al omului și într-o varietate de alimente obișnuite. Aceasta conduce la o toxicitate necontrolată și potențial letală, în cazul în care amigdalina sau laetrilul sunt luate pe cale orală. Ingestia de amigdalină purificată sau de miez din sâmburii de caise poate cauza toxicitate severă și chiar moarte, datorită otrăvirii cu acid cianhidric, în funcție de regimul alimentar al persoanei respective, dar numai în cazul în care se ingerează cantități mai mari decât o anumită limită. Numeroase rapoarte de caz din literatura medicală descriu otrăvirea cu acid cianhidric în cazul pacienților care au luat laetril/amigdalină pe cale orală ca tratament pentru cancer. Concentrația sanguină de acid cianhidric poate fi măsurataă ca dovadaă pentru confirmarea diagnosticului în pacienții spitalizați sau pentru a ajuta în investigația medico-legală în cazul unei doze letale.
Unii susținători ai tratamentului cu laetril sau amigdalină au afirmat că acidul cianhidric generat de laetril, atunci când acesta este administrat oral, este imediat detoxificat în tiocianat fără nicio problemă, de către o enzimă aflată la nivelul mitocondriilor, numită rodanaza. Totuși, aceste afirmații sunt false.
În primul rând, pentru că tiocianatul este de asemenea toxic, deși într-un grad mai mic.
În al doilea rând, corpul poate folosi doar mica cantitate de rodanază care este prezentă în sânge, indiferent de stocurile de rodanază prezente la nivelul rinichilor și în ficat.
În al treilea rând, factorul limitator în această conversie este constituit de stocurile de cistină si cisteină și alți compuși cu sulf, care sunt cosumate repede în intoxicația cu cianuri.
În al patrulea rând, analizele de sânge ale persoanelor care au consumat amigdalină oral (eventual din sâmburi de caise), arată prezența acidului cianhidric netransformat.
Beta-glucozidaza se află însă în cantități reduse în afara tractului digestiv, în celulele normale.
Din aceste motive, doar administrarea pe cale intravenoasa a amigdalinei este sigură, permițând utilizarea ei în cantități semnificativ mai ridicate decât cele admisibile oral. În plus, dacă amigdalina administrată pe cale orală este metabolizată foarte repede, atât în gură cât și în intestinul subțire, cu eliminare de acid cianhidric, administrarea intravenoasă nu are același rezultat, iar amigdalina nepreluată de celule se elimină pe cale renală în timp relativ scurt.
Tratamentul cancerului cu amigdalină/laetril
Amigdalina a fost izolată pentru prima oară în 1830. În 1845 a fost folosită pentru tratarea cancerului în Rusia și în 1920 în SUA, dar a fost considerată prea toxică. În 1950, o formă sintetică, pretins a fi non-toxică, a fost patentată pentru utilizarea pe post de conservant al cărnurilor și, mai târziu, aceeași substanță a fost vândută ca laetril pentru tratamentul cancerului.
U.S. FDA a interzis comerțul interstatal cu amigdalină și laetril în 1977. Totuși, în mod semnificativ, după această dată, 27 de state din SUA au legalizat folosirea amigdalinei în perimetrul lor, fenomen asemănător cu cel care s-a petrecut cu cannabisul.
Studiile inițiale asupra laetrilului la Centrul de Oncologie Sloan-Kettering
În 1972, Benno C. Schmidt Sr., membru în consiliul Centrului de Oncologie Sloan-Kettering, a convins pe membrii spitalului să testeze laetrilul astfel încât să poată dovedi celor interesați ineficiența acestei substanțe în tratamentul cancerului. Kanematsu Sugiura, omul de știință care a realizat testele cerute, a descoperit că laetrilul a inhibat tumorile secundare la cobai, deși nu a distrus tumorile primare. El a repetat experimentul de mai multe ori cu aceleași rezultate. Totuși, alți trei cercetători n-au fost în stare să confirme rezultatele lui Sugiura. Aceste rezultate necontrolate și neconcludente era prea devreme să fie publicate, dar totuși, această informație a ajuns în mâinile susținătorilor tratamentului cu laetril, rezultatul fiind intrarea laetrilului în atenția publică generală.
Pentru a extinde rezultatele lui Sugiura, Centrul de Oncologie a condus un experiment controlat în care au injectat unii cobai cu laetril (așa cum a procedat Sugiura) și alții cu placebo. Sugiura, care nu știa care cobai primiseră doza de laetril, a făcut analiza patologică. În această continuare la orb a experimentului necontrolat inițial făcut de Sugiura, laetrilul nu a dovedit mai multă eficiență decât placebo.
În continuare, laetrilul a fost testat pe 14 tipuri de tumori, fără a reieși eficiența sa curativă. În urma acestei serii de experimente, Centrul de Oncologie a concluzionat că “laetrilul nu a dovedit niciun efect benefic”. Gafele făcute de Centrul de Oncologie în presa publică au fost evidențiate de un grup de susținători ai tratamentului cu laetril, grup condus de Ralph Moss, mai înainte funcționar de afaceri publice la Centrul respectiv de Oncologie, care a fost dat afară după apariția sa la o conferință de presă în care acuza spitalul de păstrarea secretului în ceea ce privește beneficiile laetrilului.
Studiile clinice ulterioare asupra laetrilului
În 2006, un studiu sistematic elaborat de Cochrane Collaboration a concluzionat: “Afirmația că laetrilul are efecte benefice în cazul pacienților cu cancer nu este susținută de datele provenite din studiile clinice controlate. Acest studiu sistematic a evidențiat necesitatea unor studii clinice aleatorii sau controlate care să afirme eficiența laetrilului sau a amigdalinei în tratamentul bolii canceroase.” Datorită lipsei de dovezi favorabile, laetrilul nu a fost aprobat de U.S. Food and Drug Administration.
U.S. National Institutes of Health a evaluat această situație separat și a concluzionat că studiile clinice asupra amigdalinei au arătat un efect nesemnificativ asupra cancerului. De exemplu, un studiu clinic din 1982 pe 175 pacienți a arătat că mărimea tumorii a crescut la toți mai puțin unul. Autorii au raportat că “pericolele tratamentului cu amigdalină au fost evidențiate în cazul mai multor pacienți prin simptomele de intoxicare cu acid cianhidric sau prin nivelurile de acid cianhidric din sânge, care se apropiau de nivelul letal”.
Studiul a concluzionat: “Pacienții expuși la acest agent terapeutic (laetrilul, n. ns.) trebuie să fie informati asupra pericolului otrăvirii și nivelurile de acid cianhidric din sângele lor trebuie să fie atent monitorizate. Amigdalina (laetrilul) este o substanță toxică, nefiind eficientă în tratamentul pacienților bolnavi de cancer.”
În acest studiu nu s-a precizat însă că doar administrarea orală a amigdalinei/laetrilului a avut efecte toxice, iar dozele intravenoase utilizate au fost foarte mici față de cele recomandate în mod obișnuit. Totodată, deși se cunoaște că eficiența amigdalinei este condiționată de administrarea unei serii de alte suplimente minerale și vitamine, studiul respectiv nu a inclus respectivele substanțe în protocolul de tratament.
Susținerea și legalitatea laetrilului
Deși astfel de studii au arătat că amigdalina/laetrilul nu sunt eficiente în tratamentul cancerului, existența unor studii care afirmă contrariul îi face pe susținătorii laetrilului să afirme că, de fapt, este o întreagă conspirație între U.S. Food and Drug Administration, industria farmaceutică și comunitatea medicală, incluzând American Medical Association și American Cancer Society, pentru a exploata poporul american și în special pacienții cu cancer.
US Food and Drug Administration continuă să caute trimiterea la închisoare a celor care comercializează laetril pentru tratamentul cancerului, numidu-l “o substanță foarte toxică ce nu a dovedit niciun efect în tratarea cancerului”. Așa cum spuneam mai devreme, situația este similară cu cea a marijuanei medicinale, despre care reprezentanții FDA au facut afirmații similare, și anume că nu ar avea nicio utilitate medicinală, fiind cunoscut în prezent că situația stă cu totul altfel, în ciuda potențialului său de a fi utilizată și ca drog.
Ca un aspect (oarecum) amuzant, se pare că purtătorii de cuvânt ai autorităților americane, care au condus campania anti-amigdalină, sunt în general implicați în toate campaniile împotriva terapiilor naturiste. Mai mult chiar, unul dintre aceștia a fost la un moment dat promotorul unei campanii care preciza nici mai mult nici mai putin că ”un pachet de țigări pe zi este sănătate curată”.
