Dintr-un articol publicat de Nanowerk News aflăm că (încă de acum câțiva ani) agenția americană EPA a hotărât că mașinile de spălat care utilizează ioni de argint vor trebui înregistrate ca pesticid.

Principalul vânzător al acestor mașini de spălat, Samsung, are, în opinia noastră, destui concurenți, astfel încăt să se găsească vreunul dintre ei care să îi pună bețe în roate. Dincolo însă de aceste prezumții, să notăm cât de ușor se poate face trecerea (și vom demonstra ulterior acest lucru) între diversele tipuri de compuși de argint (ioni de argint, argint coloidal, nanoparticule tehnologice de argint).

Și iată în continuare cum este formulată „îngrijorarea”, cu alte cuvinte care este justificarea acestei hotărâri aberante:

„Industria tratării apelor reziduale a punctat faptul că utilizarea pe scară largă a aparaturii electrocasnice, cum ar fi mașinile de spălat Samsung, care eliberează ioni de argint în sistemul de canalizare, ar putea să mărească foarte mult concentrația de argint în apa eliminată de stațiile de tratare a apei, conducând la numeroase efecte adverse, precum bioacumularea în pești și uciderea faunei acvatice.”

Haideți acum să facem o altă referire, la un fertilizator „aprobat” de astfel de „organe competente”, spre comparație. Cităm:

 

 

„Este numit Raffinate și este înregistrat ca fertilizator de către Departamentul pentru Agricultură Oklahoma, încă din 1986. Raffinate, principalul deșeu al unui solvent folosit pentru extragerea uraniului în vederea folosirii în calitate de combustibil nuclear, este ușor radioactiv și conține 18 metale grele. Chiar și după trei ani de la închiderea unității de procesare a uraniului Sequoia Fuels, muncitorii acesteia încă mai împrăștie reziduul, care este diluat mai apoi de ploaie pe un teren cu suprafața de 9000 de acri aparținând companiei. Unele persoane reclamă fertilizatorul pentru apariția unor mutații la animalele din vecinătate, precum o broască cu 9 picioare sau o vacă cu două boturi, însă nu există dovezi pentru a confirma această corelație.”

Iată cum, în funcție de interes, în cazul unor probleme care nici măcar nu au apărut în realitate și care poate nici nu au vreo bază reală, se pot lua niște măsuri exagerate, însă pentru alte situații acute și extrem de grave, se ridică simplu din umeri, din „lipsă de dovezi”. Cu siguranță, pentru acești ”polițiști ai naturii” înseamnă că deversarea a câteva zeci de milioane de litri anual (în cazul de mai sus) de deșeuri „ușor” radioactive este ”insignifiantă” față de posibila deversare a câtorva kilograme de argint. Cianurile de la Roșia Montană sau din alte zone exploatate nu reprezintă niște probleme dovedite, în timp ce argintul coloidal iată că reprezintă un ”pericol extrem” care amenință vietățile marine, devenind astfel un motiv din cauza căruia conștiința publică nici nu mai poate să doarmă.

Să revenim mai aproape de subiect

Trebuie să ținem cont de diferențele, pe care le-am amintit deja, dintre ionii de argint (de genul azotatului de argint, al clorurii de argint etc.), nanoparticulele de argint industriale, care sunt întotdeauna stabilizate prin acoperire cu polimeri și argintul coloidal (care este constituit tot din nanoparticule de argint, însă neprotejate de nimic). Majoritatea celor care expun și vor mai expune aceste subiecte, nu o vor face. Să o facem noi atunci:

Ionii de argint în mediul înconjurător

Sunt destul de mulți compușii de argint care se pretează la folosirea în calitate de „ioni de argint” în diverse produse industriale, medicale, cosmetice. De altminteri, chiar vă sugerăm să observați că producătorii precizează (nu știm dacă intenționat sau din ignoranță) în mod corect faptul că produsele respective folosesc ioni de argint, adică săruri sau compuși de argint ca substanță activă, și nu argint coloidal. Chiar și așa, nu puteti fi siguri de acest lucru, de vreme ce nici măcar „organele competente” nu fac foarte bine această diferență, însă este, oricum, mai mult decât nimic.

Acești compuși sunt foarte reactivi față de halogenuri și/sau la lumină. Cu alte cuvinte, dacă în apa în care sunt deversați după utilizare există sub o formă sau alta compuși pe bază de clor, să zicem, aceștia se vor transforma (dacă nu sunt deja sub această formă) în halogenuri (cloruri, de exemplu) mai simple sau mai complexe, de argint. În acest moment, problema este practic rezolvată, căci mai departe, datorită sensibilității lor la lumină, acești compuși se transformă în argint metalic, care se depune pur și simplu și se aglomerează, reactivitatea și influența asupra microorganismelor scăzând astfel foarte mult (căci organismele superioare nu au nicio problemă majoră la ingerarea de argint). Sigur, acesta nu este singurul mecanism de reducere la argint metalic, însă am menționat pentru referință unul dintre ele.

De notat că efectul antibacterian cel mai puternic îl au anumiți compuși de argint și nu argintul în sine, mai ales când nu se mai află sub formă de nanoparticule.

Să urmărim acum care este comportamentul nanoparticulelor de argint neprotejate în mediul înconjurător.

Vă reamintim că stabilitatea nanoparticulelor metalice, în general, în apă, este caracterizată de „potențialul zeta”. Acesta este o masură a intensității respingerii electrice între particulele metalice, datorită stratului electric dublu format în jurul lor prin adsorbția moleculelor de apă la suprafața lor. Ei, în momentul în care apa nu mai este ultrapură, distilată sau demineralizată, acest potențial, care, în mod tipic, trebuie să fie de cel puțin -15…30 mV („încărcarea” este negativă), scade mult spre zero, iar nanoparticulele nu se mai pot respinge și încep să se aglomereze, formând o rețea mai mult sau mai puțin cristalină, devenind așadar macroscopice, adică formând argint metalic și nu nanoparticule.

Este evident pentru orice om cu gândire normală că exact așa stau lucrurile și în privința deversării metalelor coloidale în apa obișnuită sau chiar în sol. În plus, se omite a se menționa diferența de reactivitate și toxicitate dintre ionii unui metal cum este argintul și nanoparticulele aceluiași metal, care este de cel puțin un ordin de mărime. Cu toate acestea, studiile efectuate pe ioni de argint, în anumite condiții și la anumite concentrații, sunt imediat generalizate de către cei ignoranți, fie ei și cu diplomă.

În plus, este o greșeală foarte mare faptul că se face o paralelă între un proces (semi)industrial, cum ar fi cel al deversării zilnice a câtorva zeci de litri de apă conținând compuși de argint, care provin de la câteva milioane de persoane (care spală rufe), cu procesul în care argintul este utilizat în mod limitat de către un număr de persoane care au nevoie de el pentru tratarea unei boli.

În plus, oare nu sunt toxice și uriașele cantități de detergenți deversate oricum zilnic în apele reziduale? Desigur, este o întrebare retorică, însă avem pretenția – îndreptățită, credem noi – ca aceleași organisme care, în mod penibil, sunt preocupate de niște probleme cvasiinexistente, să rezolve și niscaiva probleme existente și chiar acute!

Haideți să vedem și studiul care stă la baza acestor îngrijorări.

În anul 2008, un grup de cercetători de la două institute de chimie și biologie din Singapore au efectuat un studiu asupra impactului nanoparticulelor de argint asupra embrionilor unor organisme marine (destul de simple, cum ar fi, de exemplu peștele-zebră, lat. Danio Rerio). Fără să ținem cont că studiul a fost generalizat imediat (ne-am obișnuit deja cu acest fapt), remarcăm că asupra acestui gen de organisme simple, aflate mai ales în faza embrionară, respectivele nanoparticule de argint au avut niște efecte dramatice.

Să subliniem acum și ceea ce nu se specifică în mod normal, ba chiar este neglijat de înșiși cercetătorii din domeniu:

– Pentru a nu se aglomera în apă, nanoparticulele respective au fost stabilizate cu amidon sau cu plasmă bovină. Acest caz este departe de cazul metalelor coloidale utilizate ca suplimente alimentare sau în componența produselor cosmetice, atunci când acestea nu sunt protejate față de interacțiunea cu mediul.

– Nanoparticulele respective au fost produse pe cale chimică, prin urmare, pe suprafața lor au rămas urme de reactanți toxici. Studii care au urmărit să identifice această diferență au arătat că, în cazul în care respectivele nanoparticule nu erau obținute pe cale chimică, astfel de efecte nu apăreau.

– Concentrațiile sunt mult mai mari decât cele care pot fi întâlnite în astfel de situații: 50-100 ppm de nanoparticule de argint în apa respectivă! Asta ar fi echivalent cu faptul că fiecare dintre noi am utiliza în loc de apa zilnică doar argint coloidal și în concentrații de câteva ori mai mari decât cele uzuale, inclusiv pentru gătit, spălat, spălat rufe etc. De aceea nici nu ne-ar deranja prea mult să avem asemenea clienți pentru argintul coloidal, dacă ne permiteți o glumă. În realitate, un om va consuma, poate, 1 litru de argint coloidal nestabilizat, lunar, în condițiile în care același om ar consuma lunar doar câțiva metri cubi de apă, în total.

Desigur, asemenea paralele sunt ușor și „necesar” de trasat, în condițiile în care argintul coloidal este un agent antiviral și antibacterian aproape de neegalat.

De ce nu există oare preocuparea de a se elimina, de exemplu, efectul deversării cantităților uriașe de triclosan (și deci nici nu poate fi vorba de a se soluționa această problemă la modul serios), care provin din utilizarea numeroaselor produse cosmetice sau de curățenie ca agent antibacterian? Bănuim că v-ați prins deja că și aceasta este o întrebare retorică.

Să trecem și la alte subiecte în continuare.