După cum știți, nanoparticulele au proprietăți speciale. Datorită dimensiunilor lor reduse, proprietățile lor fizice și chimice sunt mult mai apropiate de cele ale metalului respectiv în stare atomică decât de cele ale metalului/mineralului aflat în stare macroscopică.

Una dintre proprietățile nanoparticulei care diferă de cele ale unei bucăți de metal este aceea că ea este mult mai activă, atât fizic, cât și chimic. Care este motivul?

Gradul de activitate al unui material, aflat într-un anumit mediu, este dat, printre altele, de mărimea suprafeței sale de contact cu acel mediu. Un fapt firesc, după cum veți spune. Însă ceea ce își dau seama mai puțini este că două bucăți de metal, identice ca masă, pot avea suprafețe de contact diferite. Dacă luăm un cub de fier, să zicem, având latura L, suprafața sa va fi calculată astfel:

S = 6 x L x L (deoarece cubul are 6 laturi)

Dacă vom tăia acest cub în două, paralel cu una din fețe, suprafața totală a celor două bucăți rezultante va fi:

S = 2 x (2 x L x L + 4 x L x L/2). Cu alte cuvinte, la suprafața anterioară (care rămâne constantă, desigur) se mai adaugă cele două suprafețe ale tăieturii, deci vom avea:

S = 6 x L x L + 2 x L x L, cu alte cuvinte mai mare cu 33% sau aproximativ.

Cantitatea de metal a rămas aceeași, însă ea este acum cu 33% mai activă, deoarece apar încă două suprafețe de reacție cu mediul.

Dacă procedăm în continuare cu această mărunțire virtuală, vom constata că, la aceeași cantitate de metal, putem crește reactivitatea foarte mult, de mii și milioane de ori chiar, pe măsură ce o divizăm în particule tot mai mici.

Eficiența respectivei mase de material va fi dată deci de masa totală și de suprafața totală:

E = k x S x M = k1 x S x V. Cu alte cuvinte, la același volum V, reactivitatea este direct proporțională cu suprafața totală.

Acum, hai să presupunem că avem metalul respectiv sub formă de particule cubice (pentru a fi mai ușor) foarte mici. Mai precis, avem N particule în total, având fiecare latura l.

Volumul unei particule va fi:

v = V/N.

Suprafața ei va fi:

s = S/N = v/l

Eficiența acesteia va fi:

E = k1 x S x V = k1 x (N x v/l) x (N x v) = k1 x N2 x v2/l = k1 x V2/l = k2/l

Ce înseamnă aceasta? Păi înseamnă că dacă avem un cub de 1 cm și îl tăiem în cuburi de 10 nm, adică de 1.000.000 (1 milion) de ori mai mici, el va fi de 1.000.000 de ori mai activ.

Iată că la același mineral, la același volum am obținut o mărire considerabilă a eficienței. Sigur, este un calcul intuitiv. Dar cu această simplă și sugestivă imagine sperăm că v-am convins să mestecați cu mai multă râvnă și cu mai mare bucurie plantele medicinale măcinate, așa cum o recomandă de altfel și medicina tradițională, în loc să le înghițiți sub formă de tablete… 

Sigur, de obicei nanoparticulele nu au formă de cuburi, însă se pot realiza și asa. În general, mineralele coloidale sunt sub formă de sfere, ceea ce le crește și mai mult eficiența, la același volum. De ce am facut această demonstrație scurtă? Păi fiindcă există două curente de marketing, ambele eronate, care spun așa:

Concurentul nr. 1: „Coloizii noștri sunt cei mai buni, deoarece au concentrația cea mai mare, de 30 ppm (să zicem). Ai concurenților nu sunt buni, au doar 10 ppm (să zicem)”.

Concurentul nr. 2 (Concurența primilor): Nu cumpărați de la „nr. 1”, coloizii pe care îi produce au particule mari, de 10 nm (de exemplu), ale noastre sunt mult mai eficiente, sunt mult mai mici, au doar 1 nm (un alt exemplu, desigur). 

Realitatea este că niciunul nu are dreptate. În mod corect, conform ecuațiilor precedente, putem calcula cele două eficiențe (desigur, simplist, presupunând că particulele ar fi niște cubulețe mici) pentru a le putea compara:

E1 = k3 x 30 x 30/10 = 90

E2 = k3 x 10 x 10/1 = 100

Din acest calcul orientativ rezultă că produse foarte diferite pot avea eficiențe globale foarte apropiate. Acum bănuim că ați înteles care este ideea.

Nu putem aborda însă în mod mecanicist această chestiune. Poate recurge la analizele de eprubetă (dar nici acestea nu ar fi de ajuns), însă realitatea este mult mai complexă.

În primul rând, este evident că această eficiență este dată în egală măsură și de tipul de mineral, de mediu, de substanțele cu care interacționează, de puritatea sa, de organismul utilizatorului (starea sa de sănătate etc.).

Un același metal, argintul de exemplu, poate interacționa diferit cu diferite elemente din organism sau mediu:

1. Bacterii: mărimea nanoparticulelor contează, însă acționează chiar și sub formă ionică, inclusiv sub formă de compuși solubili.

2. Viruși: mărimea nanoparticulelor contează, argintul de obicei nu acționează asupra lor sub formă de compuși solubili, ci doar în cazul în care compușii sunt practic insolubili, formând nanoparticule.

3. Poate interveni în procese de cataliză: în funcție de proces, mărimea nanoparticulelor contează, dar contează și dacă sunt formate din compuși (oxizi de argint, de exemplu) din argint pur.

În plus, stabilizatorii și tipul de funcționalizare adoptate pentru nanoparticulele respective, vor modula suplimentar interacțiunile descrise, în moduri cel mai adesea foarte complexe (adăugând selectivitate de exemplu).

Mai mult decât atât, cu cât particulele sunt mai active, cu atât mai rapid vor interacționa cu organismul sau cu alte entități biologice din afara lui. Argintul, de exemplu, în stare metalică (adică o bucată de argint) nu este atacat de sare (NaCl adică, fiindcă avem din belșug așa ceva în organism). Dacă însă este mărunțit foarte tare, așadar sub formă de nanoparticule, da!

Inconștienții care se laudă cu „argintul ionic” sau cu „particulele cele mai mici” (vom reveni) uită să precizeze și cât de mare este stabilitatea acestora în organism. Sub influența sărurilor (ca să nu mai punem la socoteală reacția cu acidul clorhidric din stomac), particulele, indiferent de metal, încep să sufere un proces de aglomerare. Indiferent de metal, subliniem. Acest proces variază însă în funcție de metal și de mărimea particulei, astfel încât se poate realiza un compromis, pentru ca aceste particule să ajungă în intestinul subțire.

În plus, acesta este unul dintre diversele motive pentru care se recomandă ca substanțele coloidale (și nu numai ele) să fie menținute în gură un timp cât mai lung.

Medicii din India care recomandau preparatele coloidale (pulberi de nanoparticule de argint/aur/cupru) Rajata Bhasma/Swarna Bhasma/Tamra Bjasma (preparate tradiționale de altfel, obținute prin metode extrem de laborioase, prin care se s-au produs nanoparticule timp de sute de ani) precizau cel mai adesea acest lucru, anume că este necesară mestecarea îndelungată, înainte de înghițire, de obicei cu miere sau anumite plante medicinale, și înghițirea lor cu mierea sau plantele respective (de exemplu suc de aloe), care astfel au devenit sui-generis stabilizatori și/sau agenți de funcționalizare.

Astăzi, pentru a reduce impactul organismului asupra eficienței coloizilor (mai ales atunci când se dorește a fi utilizate în concentrații/cantități foarte ridicate), se practică acoperirile polimerice, fie cu polimeri de sinteză (în general), fie cu substanțe mai mult sau mai puțin naturale (plasmă bovină, celuloze etc). Deși aceste metode sunt eficiente, în unele cazuri pot produce fenomene de citotoxicitate, mai ales atunci când coloizii se obțin pe cale chimică, cu substanțe toxice. 

Din fericire, în cazul coloizilor obținuți pe cale electrică (electrocoloizi), nu este necesară utilizarea unor asemenea substanțe toxice, inclusiv datorită faptului că se urmărește menținerea concentrațiilor la valori scăzute – tipic sub 150-200ppm. La concentrații mai ridicate, stabilizarea se poate realiza oricum cu substanțe biocompatibile, iar procesele de obținere pot fi cu ușurință adoptate din cadrul multelor procese deja descoperite, care fac parte din așa numitele metode verzi, bazate pe plante medicinale și alte substanțe perfect naturale.