Agata P. Walczak, Remco Fokkink, Ruud Peters, Hans Bouwmeester
Sumar: Ingestia orală este una dintre căile principale de expunere la nanoparticulele de argint, însă soarta lor după ingestie nu este bine cunoscută. Aceasta a fost studiată utilizând un model digestiv uman in vitro. […] Pentru comparaţie s-au utilizat nanoparticule de argint cu diametrul de 60nm, şi azotat de argint (AgNO3). În prenţa proteinelor, după digestia gastrică, numărul nanoparticulelor a scăzut dramatic, însă a revenit la valorile iniţiale după digestia intestinală. Studierea SEM-EDX a arătat că scăderea numărului de particule s-a datorat aglomerării în stomac, aglomerările conţinând clor şi nanoparticule de argint. După digestia intestinală, aglomerările s-au dezintegrat la loc în nanoparticule cu dimensiunea de 60nm (dimensiunea originală, n.n). […] În mod interesant, azotatul de argint, în prezenţa proteinelor, după digestia gastrică, a fost transformat în nanoparticule cu dimensiunea de 20-30nm, compuse din argint, clor şi sulf.
După cum se poate observa, fie că veţi ingera o formă ionică de argint, sau un sortiment de argint coloidal, după digestia gastrică şi intestinală, rezultatul este acelaşi: nanoparticule. Mai mult, oricât ar fi de mică aşa-zisa dimensiune a ionilor de argint, aceştia se transformă în nanoparticule chiar mărişoare, compuse din clorură de argint.
