ÃŽn mod eronat se crede îndeobÈ™te că folosirea electricității în medicină este de origine recentă. Ca È™i acupunctura, electroterapia are rădăcini adânci în Antichitate, atunci când a început utilizarea magnetitei (o rocă cu proprietăți magnetice) sau a chihlimbarului („electron” în limba greacă) în podoabe cu proprietăți vindecătoare. De exemplu se È™tie sigur că Scribonius Largus, medic în armata împăratului Nero, folosea peÈ™tii electrici înainte de anul 100, pentru tratarea gutei sau a durerilor de cap.
Iată câteva exemple de aplicare timpurie a electricității în diverse tratamente, de unde se poate vedea că electricitatea È™i acupunctura s-au „întâlnit” de mult timp. Gennai Hiraga din Envo (Japonia) electrostimula acupunctele încă din 1764. ÃŽn 1757, Benjamin Franklin utilizează electricitatea la tratarea umărului. Luigi Galvani, în 1791, descoperă că impulsurile electrice contractă muÈ™chiul, iar în 1800, Carlo Matteucci arată că un È›esut lezionat generează curent electric. John Birch, în 1812, foloseÈ™te È™ocuri electrice pentru a trăta o fractură de tibie care nu se vindecă. ÃŽn 1816, medicul francez Louis Berlioz, aplică curent continuu pe acele de acupunctură, iar un compatriot al său, Jean-Baptiste Sarlandiére, medic neurolog, publică în 1825, „Mémoires sur l’électro-puncture”. Această carte este considerată ca fiind primul tratat de electropunctură din lume, unde se descrie tratarea gutei È™i reumatismului cu acupunctură È™i curent electric (se descarcă butelii de Leida pe ace). Succesul lui Sarlandiére în tratarea maladiilor reumatice, respiratorii È™i a diferitelor forme de paralizie, a determinat larga răspândire a metodei în spitalele din FranÈ›a. De reÈ›inut că în 1875 medicul american L. H. Cohen foloseÈ™te electro-acupunctura pentru a anestezia un pacient în timpul unei operaÈ›ii de înlăturare a unei tumori glandulare.
Popularitatea metodelor electrice a scăzut la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, datorită rezultatelor variabile și descoperirii de noi medicamente.
Interesul pentru metodele electrice de tratare a durerii a crescut din nou după 1965, când Melzack și Wall au furnizat argumente fiziologice solide pentru efectele analgezice ale electricității. Ei au propus ca mecanism, inhibarea transmisiei semnalelor dureroase de către activitatea nervilor periferici aferenți, senzoriali, sau de către activitatea căilor de inhibiție a durerii care coboară de la creier. Wall și Sweet în 1967 au stimulat percutanat nervii periferici aferenți, cu semnal electric de frecvență mare și au găsit că procedura alina durerea la pacienții cu dureri cronice.
Pentru inhibiția durerii este folosită stimularea electrică a nervilor din coloana vertebrală prin fire implantate în zonă. La testarea eficienței acestor dispozitive, medicii utilizau stimularea prin electrozi așezați pe piele (transcutanată), ca să vadă un efect favorabil. Apoi s-a realizat că metoda se poate folosi ca atare, ca modalitate distinctă pentru diminuarea durerii. Așa s-a născut stimulatorul transcutanat al nervilor (Transcutaneous Electrical Nerve Stimulation TENS) pentru alinarea durerii și de aici electropunctura, ca modalitate de stimulare a acupunctelor cu electrozi așezați pe piele.
Ultimele decenii ale secolului XX au fost marcate de descoperiri remarcabile ce au dezvoltat înțelegerea fenomenelor biologice. Din păcate doar câțiva pionieri, ca Robert Becker, Bruce Pomeranz sau Ji Sheng Han, au perseverat în lămurirea fundamentelor activității bioelectrice a ființelor vii, care se află la baza fiziologiei dezvoltării și a acupuncturii.
Cercetările din anii 1980, ale profesorului Ji Sheng Han, de la Beijing Medical University din China, folosind o abordare occidentală a Medicinei Traditionale Chineze, au arătat ca electroacupunctura generează în organism:
– la 2Hz enkefaline (în măduva spinării), beta-endorfine (în creier);
– la 100Hz (pulsuri per secundă) dynorfine (în măduva spinării).
Richard Cheng din Toronto, Canada, confirmă în 1989, că electroanalgezia este mediată de diverse substanțe neurotrope, funcție de frecvența de stimulare:
– endorfine la 4Hz;
– monoamine, serotonina È™i norepinefrina (noradrenalina) la 200Hz.
Intensitatea stimulării electrice poate fi variată pe o plajă relativ îngustă, peste nivelul de percepÈ›ie dar sub pragul dureros. Durerea este sesizată de neuronii de tip C, dar È™i parte din celelalte fibre de tip A sunt vizate de electrostimulare prin mecanismul de „poartă a durerii”. La subiecÈ›ii normali sau la cei aflaÈ›i în criză dureroasă acută, o intensitate mai mare produce uzual un efect analgezic mai puternic, dar la dureri cronice o stimulare moderată, nu puternică, produce efecte analgezice mai bune.
Frecvența impulsurilor electrice de stimulare are o mare importanță, fiindcă în sistemul nervos central se generează peptide opioide endogene (enkefalină, endorfină și dynorfină) doar stimulând periferic cu anumite frecvențe.
Căile neurale ce mediază efectul analgezic obținut la frecvențe joase (2 Hz) sau frecvențe înalte (100 Hz) de stimulare electrică sunt diferite:
-frecvența de 2 Hz acționează asupra nucleului arcuat din hipotalamus care prin mecanismul beta-endorfinic stimulează substanța gri periapeductală;
-frecvența de 100 Hz acționează asupra nucleului parabrahial care prin mecanismul dynorfinic stimulează substanța gri periapeductală;
–substanÈ›a gri periapeductală, prin medulla oblongata, influenÈ›ează transmisia prin măduva spinării,
prin enkefaline (la 2 Hz) sau prin dynorfine (la 100 Hz).
Mecanismele celulare sunt afectate diferit de stimulii electrici de diferite frecvențe
Frecvența stimulului electric | Peptidele opioide implicate | Receptorii opioizi celulari implicați |
2 Hz | endomorfina, enkefalina, b -endorfina | miu și delta |
15 Hz | ambele grupuri de opioide | miu, delta și kapa |
100 Hz | dynorfina | kapa |
Activarea simultană a celor trei tipuri de receptori opioizi produce un efect analgezic sinergic, adică putem obține o suprimare rapidă a durerii (la 100 Hz) și un efect durabil în timp (la 4 Hz).
Unele electrostimulatoare folosesc trenuri de impulsuri, adică aplică stimul de 100 Hz, urmat de o pauză, cu o frecvență de repetiÈ›ie de 1 Hz, aÈ™a organismul eliberează atât endorfinele de la 1 Hz, cât È™i serotonina de la 100 Hz. TotuÈ™i, obÈ›inerea senzaÈ›iei „Dei Qi”, o durere surdă plăcută, preferată de acupunctori, necesită o simulare continuă puternică la 1-4 Hz, necesară pentru eliberarea de cortizon È™i endorfine prin activarea fibrelor aferente de tip III.
Durata de viață a substanÈ›elor secretate de organism pentru alinarea durerii este mică: enkefalinele – câteva minute, endorfinele – câteva ore. Prin stimularea electrică transcutanată a nervilor se determină organismul să producă endorfine ori de câte ori avem nevoie de ele.
Locul stimulării este foarte important, trebuiesc stimulate toate punctele dureroase aflate pe teritoriul afectat, dar alături de aceste puncte locale este necesar să se stimuleze punctele distale (aflate la distanță de zona afectată) indicate de Medicina Tradițională Chineză. Dintre punctele distale utilizate des în afecțiuni algice este punctul Vezică Urinară 60, aflat în spatele maleolei externe, între glezna și tendonul lui Ahile.