Iată o listă cu câteva dintre întrebările frecvente care apar. Unele dintre răspunsuri se regăsesc și în alte articole publicate, altele nu. Sperăm ca răspunsurile de mai jos să vă fie utile.

I: Care este produsul coloidal cel mai bun?

R: Deși producătorii/vânzătorii tind să îngroape produsele concurenței și astfel să deruteze cumpărătorul, există într-adevăr posibilitatea de a discerne între diferitele calități sau defecte pe care produsul respectiv le are (care pot fi ce e drept semnificative, precum în cazul produselor care conțin stabilizatori sau alți aditivi, nemenționati pe etichete, pe lângă argintul coloidal).

Î: Care sunt mai bune, recipientele din sticlă sau din plastic?

R: Mai întâi vom face o precizare: pentru păstrarea oricărui produs sticla va fi mereu superioară maselor plastice, însă nu din toate punctele de vedere.

Să remarcăm că s-a ajuns la o adevarată superstiție legată de această chestiune, tratată cel mai adesea în mod pseudoștiințific. Haideți să o lămurim:

– În cazul apei distilate, despre care (practic) este vorba și în cazul suspensiilor de nanoparticule, singura sticlă din care nu migrează ioni în apă este cea numită „de borosilicat”, care este utilizată în aparatura de laborator. O sticlă scumpă, în care nu va vinde nimeni vreodată minerale coloidale. În rest, chiar și sticla (brună, violet sau de altă culoare, chiar de uz farmaceutic) eliberează ioni în apa respectivă.

– Unul dintre argumentele cele mai frecvente este că „sticla reacționează cu metalul coloidal din cauză că acesta este sub formă de ioni pozitivi” (sau „negativi”, după alții). Aceasta este o prostie, din mai multe motive. Diferența dintre coloizi (suspensii de nanoparticule) și ioni este nesesizată și necunoscută de către respectivele persoane care fac asemenea afirmații, dar o vom lămuri în mai multe articole prezentate pe site. Datorită faptului că acești coloizi sunt nanoparticule, ei nu interacționeaza chimic cu masa plastică. Cu toate acestea, ei pot să se depună și chiar o fac, într-o cantitate foarte mică, însă depunerea există atât pe sticlă, cât și pe plastic, și este un proces firesc.

Este adevărat că dacă masele plastice din care sunt confecționate flacoanele respective sunt de calitate proastă, anumite dispersii coloidale pot fi aglomerate foarte rapid, chiar în termen de ore, datorită plastifianților pe care le conțin, însă dacă ele sunt de calitate bună, suspensiile de minerale coloidale rezistă mai mult timp nealterate decât în flacoane din sticlă.

– Un alt argument este că masele plastice descarcă sarcina negativă (sau pozitivă, după mintea fiecăruia) cu care este încărcată nanoparticula. Pentru a împiedica acest lucru, se folosesc chipurile mase plastice tratate antistatic. O alta trăsnaie, desigur. Masele plastice fiind izolatori nu au cum să conducă electricitatea (mă rog, nimic nu e perfect izolator până la urmă). Iar dacă ar fi tratate antistatic, abia atunci ar conduce la suprafață, căci acesta este rolul tratamentului antistatic, și anume de a permite scurgerea acumulărilor de sarcini electrice.

Vom reveni ulterior asupra chestiunii legate de încărcătura particulelor de metal coloidal, căreia i se atribuie o valoare de-a dreptul magică. Pe scurt însă, trebuie să menționăm faptul că particulele nu sunt încărcate în niciun fel, deși stratul de lichid care le înconjoară prezintă o anumită polarizare electrică, care are un rol important în stabilizarea suspensiei de nanoparticule.

Realitatea este că fiecare producător trebuie să își promoveze produsul și de aceea fiecare urmărește să sublinieze avantajele produselor proprii față de cele ale concurenței.

Ceea ce puțini știu este că, în recipiente de tip PET, metalele coloidale sunt mult mai stabile decât în sticlă, printre altele fenomenul putând fi probat datorită faptului că formează mai puține depuneri pe termen lung. Cu toate acestea, la temperaturi de peste 25-30 de grade C, PET-ul începe să elimine plastifianții, care pătrund în lichidul din interiorul flaconului. Nu veți sesiza acest lucru în cazul unui suc, să zicem, dar dacă totuși temperatura de stocare va depăși 30 de grade, pentru perioade mai lungi de timp, atunci veți simți gustul de „plastic”. Însă dacă recipientele din mase plastice ar fi fabricate fără plastifianți, nu ați fi prea încântați de aspectul lor, deși ar fi mult mai sănătoase. Polimerii în sine nu sunt toxici (o parte dintre ei, desigur), și poate că la un moment dat se vor produce și astfel de recipiente.

Î: Sticla maro este mai bună decat cea transparenta?

R: Se afirmă foarte des că suspensiile coloidale păstrate în recipiente transparente se depun, datorită influenței razelor soarelui. Cu siguranță acest fapt este parțial adevărat. La urma urmei, în sistemul nostru solar nu există ceva (cunoscut de oameni, cel puțin) care să fie mai puternic decât soarele.

Totuși: Începutul secolului trecut a cunoscut o utilizare pe scară largă a antibioticelor bazate pe compuși de argint. Aceștia aveau mai multe neajunsuri, printre care și acela că, în prezența luminii solare, se transformau în argint pur, care se depunea sub formă de particule micrometrice de argint pe fundul recipientului. Același fenomen care are loc la prelucrarea fotografiilor clasice. Deoarece tehnologia nanoparticulelor (adică a metalelor sub formă coloidală) nu era atât de bine pusă la punct ca azi, nu se putea vorbi de argint coloidal în adevăratul sens al cuvântului, deși acesta se putea obține. Ca atare, datorită utilizării unor produse fotosensibile, deși bune antibiotice, a existat și această cerință. Trebuie menționat că, în cazul lor, această degradare are loc uzual destul de rapid.

Chiar și în zilele noastre se mai utilizează asemenea produse, deși s-a constatat că utilizarea acestora poate fi însoțită/urmată de unele fenomene secundare neplăcute (Argyria, în cazul argintului). Ca atare, în cazul lor este nevoie de recipiente maro pentru păstrare.

Să remarcăm însă că acesta nu este singurul motiv.

Daca cineva va avea curiozitatea sa goleasca un astfel de recipient maro, verde sau albastru intr-unul transparent, va constata ceea ce am constatat si noi: numeroasele depuneri, flocoane, etc., care exista in produsul respectiv.  Trebuie sa stiti insa ca usoare depuneri nu sunt nefiresti. Apar si la produsele noastre si nu vom ascunde aceasta, deoarece nu este o problema grava. Cel putin nu atunci cand sunt in cantitati foarte mici… Va sugeram de aceea sa studiati cu o lanterna cu fascicul ingust sau cu un laser, pe intuneric, fundul unui astfel de recipient maro sau de alta culoare, dupa ce l-ati lasat o zi sau mai multe fara sa il miscati. In general, veti putea depista o anumita cantitate de depuneri. Cand exista, acestea au forme destul de variate, astfel incat o persoana neavizata ar putea crede ca in recipientul respectiv este apa dintr-un iaz, insa nu este neaparat asa. Exista posibilitatea ca aceste depuneri sa fie minime si practic insesizabile, dar nu totdeauna lucrurile stau asa. Produsele AquaNano au in general o cantitate redusa de depuneri, in special in cazul aurului, argintului sau platinei, si ceva mai ridicata in cazul argintului si cuprului.

O alta problema este ca produsele pot sa isi schimbe culoarea in timp. Chiar si suspensiile coloidale pot suferi aceasta modificare. In fapt, mai ales ele, deoarece acest fenomen se datoreaza unei anumite modificari ale dimensiuni si formei particulei. Noi nu socotim ca ar constitui o problema, insa clientul da. Vom posta si fotografii cu diverse varietati de metale coloidale, care prezinta culori fascinante, mai ales in cazul aurului si argintului, ceea ce nu le face mai putin coloidale.

Trebuie sa notam ca mai exista un motiv pentru folosirea recipientelor de sticla de culoare brune, albastre sau de alte culori, in locul celor incolore: increderea CLIENTULUI. Majoritatea cumparatorilor  privesc aceste produse ca pe ceva special, eventual ca pe un fel de medicament (ceea ce este partial adevarat) si, datorita utilizarii in mod obisnuit a acestor recipiente brune in cazul comercializarii unor produse de laborator sau de uz farmaceutic, cumparatorul este astfel „setat” incat acorda o mai mare incredere produsului astfel ambalat.

Cu toata onestitatea, acesta este unul dintre motivele principale pentru care si noi ambalam inclusiv in astfel de recipiente produsele AquaNano. Speram sa ne intelegeti.

I: Ce inseamna ppm?

Concentratia acestor produse este exprimata in general in ppm in termeni comerciali, ceea ce nu este un reper intotdeauna suficient. In acest caz se subintelege ca este specificata o concentratie mixta, adica:

1 ppm=1 mg/litru, adica o parte la un milion

Exista si explicatii fanteziste, cum ar fi aceea ca 1 ppm ar insemna 1 particula de metal la 1 milion de particule de apa. Dincolo de faptul ca aceasta modalitate de exprimare a concentratiei, este incorecta din punct stiintific, deoarece particulele au dimensiuni diferite in cazul coloizilor, si ca atare nu se poate cuantifica exact cantitatea de metal continuta, iata mai jos un calcul foarte aproximativ,in cazul argintului:

Vom considera o asemenea specificare, de 20 ppm argint insemnand 20 particule de argint la 1 milion de particule de apa (chiar daca este incorect). Iata ce rezulta:

O particula de 1 nm (care este foarte mica) are circa 50 de atomi de argint, deci ar fi 20 x 50 = cca 1000 de atomi de argint la 1 milion de molecule de apa. Argintul este de 10 ori mai greu decat apa, aproximativ, deci ar cantari cat 10000 de molecule de apa.
Cu alte cuvinte, 20 de particule de argint de 1 nm la 1 milion de particule de apa ar cantari cat 10000 de particule de apa, adica 10000/1000000×100 = 10/1000. Atunci, la 1 litru de apa (1 kg) vom avea greutatea de argint de 1000 g x 10/1000 = 10 g.

Exista produse pilot la asemenea concentratii, dar trebuie stiut ca in acest caz ele  nu arata ca niste produse lichide incolore! La 50 mg/l, adica 50 ppm, argintul coloidal de exemplu este deja rosu inchis sau negru, cu nuante de gri, in functie de cum este privit, in lumina transmisa sau reflectata si in functie de marimea nanoparticulei.

De fapt, in mediile stiintifice, concentratia este exprimata sub forma molara, in general in micromoli metal/milimoli apa, uM/mM, aceasta fiind echivalenta cu a exprima numarul de particule de metal la o un numar de molecule de apa. Sa notam ca 1 mol = 1 M = 6,023 x 10 23 particule, ceea ce este valabil atat in cazul elefantilor, cat si a atomilor.

I: Cati ppm trebuie sa aiba un produs?

Aceasta poate varia de la un producator la altul. In general, pentru uz intern, se utilizeaza concentratii intre 2 si 20 ppm, in functie de mineralul respectiv si de destinatia s. Pentru produsele de uz extern se pot utiliza, si concentratii mai ridicate, in geluri sau creme, sau in produsele foarte concentrate, care se utilizeaza in general diluate.

Oricum, in cazul mineralelorcoloidale intrebarea nu este bine pusa: in cazul lor eficienta se masoara in „suprafata activa/gram”, care este data atat de catre concentratie cat si de catre marimea particulei, fiind cu atat mai mare cu cat marimea particulei este mai mica si concentratia este mai ridicata. Acesta este si motivul pentru care producatorii se lauda adesea cu particule foarte mici, ceea ce nu este tot timpul adevarat.

I: Ce puritate au metalele folosite?

Metalele folosite au in general puritati de 99,95-99,99%, cu exceptia unora care nu sunt disponibile in mod comercial decat cu o puritate de maxim 99,9%.

Sa luam cazul cel mai defavorabil, de 99,9% puritate. Acesta inseamna ca la 1 g de metal, 1 mg sunt impuritati. Daca la o sticla avem 10 mg de metal, acest lucru inseamna ca vor fi 10 micrograme de impuritati, adica 0,01 ppm. Apa distilata are 0,1-1 ppm impuritati (reziduu solid), prin urmare are mai multe impuritati decat un metal care are o puritate de „doar” 0,999 sau 99,9%, de minim 10-100 ori.

Intr-unul dintre cazurile cele mai defavorabile, cand toate impuritatile din metal ar fi mercur, de exemplu, standardul EPA prevede  concentratia in apa de baut de maxim 2 micrograme la litru. Considerand ca un om bea 2 litri zilnic, inseamna ca 4 micrograme de mercur se pot consuma zilnic fara probleme pe parcursul intregii vieti. Daca noi avem 10 micrograme de mercur intr-un litru de aur coloidal, sa zicem si bem 50 ml/zi, inseamna ca am ingera cantitatea de 0,2 micrograme de mercur zilnic, deci mult mai mica decat doza maxima admisa (de douazeci de ori).

In realitate, nu este posibil sa existe o cantitate atat de mare dintr-o singura impuritate, si in nici un caz mercur, in cazul aurului de exemplu, atat timp cat acesta a fost purificat in laboratoare specializate si nu luat din amalgam pentru plombe dentare. Si nimeni nu ar proceda asa, deoarece i-ar creste pretul produsului, mai in gluma mai in serios.

Dar nu-i asa ca ar suna excelent o formula de marketing care ar afirma: „metale de puritate 99,999%”? In realitate, pretul metalelor la aceasta puritate, in situatia in care se pot obtine (in cazul metalelor nobile, dar si al altora mai putin susceptibile sa formeze compusi cu usurinta), este extrem de mare si nu se utilizeaza pentru produse comerciale. Sunt utilizate, asa cum am mai spus, indiferent ce scrie pe eticheta, cele de puritate 99,9-99,99%, aceste puritati putand fi masurate relativ usor si fiind oricum garantate de catre producatorii de astfel de materiale. In plus, in general, in cazul aurului si argintului, impurutatile principale sunt cuprul, fierul si siliciul, si nu plumbul.

Aceasta explicatie nu este insa pentru a justifica utilizarea unor metale impure la fabricarea produsului, ci doar pentru a deschide ochii celor interesati sa identifice reclamele false. Este bine sa se inteleaga ca pretul unui produs pe baza de minerale coloidale nu este determinat atat de mineralul in sine, cat mai ales de munca depusa pentru a le realiza.